… atunci cind iti petreci timpul dintre clipe pregatindu-ne de drum, doar ca sa constati ca atunci cind esti gata, drumul plecase… stai pentru o clipa, cu rasuflarea taiata, in fata usii, incadrat de tocul scrijelit ca de o rama dintr-o fotografie facuta tie insuti de ochiul cu care iti privesti trecutul, apoi te intorci… dai nas in nas cu speranta din clipa care tocmai s-a strecurat pe linga tine, te privesti dinspre dezamagire spre iluzie, apoi inchisi usa in spatele tau si oftezi… te asezi pe scaunul din care ai gindit plecarea de atitea ori, te lasi cu un rasuflat peste umbra avintului din hotarirea ce tocmai s-a…

sa fie teama un orgoliu mascat? o indecizie izvorita din lipsa de motivatii? exista o bunatate intrinseca a orgoliului? motivatia actiunii trebuie sa aiba la baza o componenta egotica, altfel s-ar numi inconstienta. orice neimplicare a egoului ar deturna actiunea din cel putin doua motive: sentimentul inutilului si dependenta de confort. sacrificiul de sine – singurul care are sens, restul fiind abuzuri de incredere in egoul propriu – este atunci cind teama paralizeaza si inconstientul se intoarce cu spatele. sacrificiul de sine autentic nu se constientizeaza la persoana I. astfel el devine un simbol, o referinta spre care gestica noastra cotidiana serpuieste asimptotic. rostit in nume propriu se erijeaza…

Vă rog să vă așezați aici pe bancă, o să vă aduc imediat numărul pentru consultație și, când vă vine rândul, domnul profesor o să vă cheme în cabinet. Așteptarea poate fi uneori suspendată, deasupra noastră, legată cu ceva rigid de noi, cam ca și plutitorul de la toaletă. Atunci așteptăm ca cineva să declanșeze mecanismul care să ne scurgă toată acea așteptare peste creștet, prelingându-se peste ochi, brațe și piept, pe dinăuntru și pe dinafară, să ne anunțe că e timpul alunecării înspre neașteptat și să uităm cu desăvârșire, în clipa imediat următoare, de suspendare, rigiditate și plutitor. Alteori, așteptarea e zimțoasă, colțuroasă și umedă, parcă simți și…

”Pentru noi, cititorii, scriitorii sunt o sectă care, ca orice sectă, înlocuiește realitatea cu un ritual.” Zorin Diaconescu – Elogiu Parcul din mijlocul orașului aduna aproape zilnic oameni de toate vârstele, de la copiii cu privirile mereu îndreptate spre ceilalți, la bătrânii care, privindu-se în ceilalți, descopereau, uneori cu mâhnire, alteori cu ascunsă bucurie, că ceea ce adunaseră până în amurgul vieții le dădea încă dreptul să zâmbească. Se adunau pe rând pe băncile lustruite, își dădeau unii altora binețe și urmăreau plini de o cumpătare pe care numai împăcarea cu neașteptatul ți-o poate da, jocurile vârstelor din fața ochilor obosiți. Parcul violet mirosea a lavandă, a curățenie cuminte…

Sertarul, locul de refugiu la trecerea de la minele altora la minele nesigur. Începusem să-mi depozitez accesul la fricile viitoare în sertarul biroului. Nu-mi aduc aminte dacă, odată urcat pe scaun, ajungeam cu picioarele pe covor sau dacă, încă de pe atunci pluteam între ”a fi într-un fel” și ”a fi la fel”. Copiii, apoi oamenii, după părerea mea de atunci, ființe inabordabile și persistente din care au plecat copiii, aveau birouri. Birouri cu sertare. Acolo își țineau, probabil, fiecare dintre ei fricile, uneltele, armele sau doar lucrurile care, convenabil, nu mai încăpeau la vedere. În sertarul meu stăteau cărămizi. Le pusese acolo, la început, mama, spunându-mi ca ele…

”Ți-am pus iubirea la dospit”, mi-ai șoptit mușcând din cerul indigo, mai dinspre răsărit, de-acolo de unde se ascundea îndoiala. Erai cu buzele vinete de plăcere, iar dinții albi, pătați cu spuma norilor, îți sclipeau pe bolta încărcată de nepăsare. Era pe vremea când căutam vise prin iarbă cu care să acopăr petele de cer lăsate în paragină după fiecare mușcătură de-a ta. Îmi venea să-ți cer socoteală, acolo pe loc, la capătul zilelor care se încăpățânau să se îngrămădească una într-alta fără să lase niciun pic de loc nopților. Erau doar zile, cu lumini decolorate de atâta așteptare, forfotind de la un capăt al drumului pe marginea căruia…

Bună ziua! Bună ziua. Ce aiurea mi se pare să te saluți tu pe tine însuți… Trebuia să începem cumva, nu? Și ce poate fi mai ușor decât un salut, o urare, o dorință… De ce trebuie să fie întotdeauna un început? Nu cred în existența începuturilor. Nu mai cred că ceva poate cu adevărat începe, pur, din nimic, ca și cum ai trage o linie, te-ai uita în urmă și apoi, rotindu-te ușor înapoi către linie, ai decide că de acolo, de atunci, o să începi un alt început. Toate lucrurile, stările și delimitările încep cu ceva, încep undeva, nu crezi? Poate e o iluzie, o convenție, o…

Întors de pe drumurile vieții, mi se părea că aici lumea își trăiește zilele, ca și până atunci de altfel, fără să îi pese de rostul meu acolo. Era și normal, lipsindu-i acordul fin, sunetul scăpat din instrumentul meu era distorsionat, sincopat și nu intra deloc în ritmul forfotei dimprejur. Nu găsisem nimic în care să-mi înfig dinții, toate ușile se închideau acum invers, clanțele se metamorfozaseră în balamale, iar balamalele aveau ceva rece, neprimitor în glasul cu care rosteau în jurul grimaselor ”ne pare rău”. Colindam străzile copilăriei, adolescenței și ale viselor întortocheate cu speranța că, odată reîntors, voi regăsi aceeași mireasmă, același dezgust, aceeași speranță, în ochii…