Întors de pe drumurile vieții, mi se părea că aici lumea își trăiește zilele, ca și până atunci de altfel, fără să îi pese de rostul meu acolo. Era și normal, lipsindu-i acordul fin, sunetul scăpat din instrumentul meu era distorsionat, sincopat și nu intra deloc în ritmul forfotei dimprejur. Nu găsisem nimic în care să-mi înfig dinții, toate ușile se închideau acum invers, clanțele se metamorfozaseră în balamale, iar balamalele aveau ceva rece, neprimitor în glasul cu care rosteau în jurul grimaselor ”ne pare rău”. Colindam străzile copilăriei, adolescenței și ale viselor întortocheate cu speranța că, odată reîntors, voi regăsi aceeași mireasmă, același dezgust, aceeași speranță, în ochii…

… relația dintre două sau mai multe linii melodice… Să fi fost nevoie de două instanțe încă de la început? Când să fi apărut divergența, înainte sau după primul răspuns? Mi-ai plantat întrebările înainte de a-mi da seama de orice altceva, înainte de a fi fost conștient de vreun scop. Puteam spune, aproape cu siguranță, că nu purtam nicio vină despre prima direcție, ea mi-a fost dată, inoculată, am pornit la drum fără să am vreo intenție, vreo obiecție, vreo idee. … independente în contur și ritm, dar interdependente în armonie… Respirația dintre două gânduri putea fi prima divergență, total inconștientă, moștenită pe fundalul confuziei și, ca atare, nu…

“Nu există singurătate mai cumplită decât a aceluia care rătăcește fără sens pe coridoarele întortocheate ale propriei minți, în a cărei temniță nimeni nu poate pătrunde să-l salveze” – Isaac Asimov Auzise că fericirea e dată, cu sfială și nepricepută cumpătare, oamenilor simpli, celor cărora destinul nu le-a șoptit ursite favorabile la facerea lumii. Nu i-a încărcat cu povara nenorocului, nu i-a hrănit cu laptele acru al iluziilor și nici nu i-a încercat cu mâhnia durerii. Nevasta lui slabă, născută obosită și suspinândă, îi povestea câteodată, în timp ce curăța cartofii, de prin cărțile pe care le citea înainte să adoarmă. Încercase și el să citească dintre ele, unele…

Suntem capabili să distingem doar o mică parte din noianul zbaterilor materiei în devenire, iar ceea ce numim sunet și culoare sunt fragmente ale vibrațiilor pe care le-am știut descoperi și accepta ca pe o prima formă de limitare. Funcționăm între limite, ne definim cardinalități, ne propunem sintagme care devin cărămizi întemeietoare și alocăm spațiu și timp trecerii noastre prin noi înșine. Primim lecțiile vieții sub formă de picături. Creștem, mai întâi, inconștienți și conectați de speranța maternă prin firul hrănitor al iubirii în marea caldă și liniștită, înconjurați de visele celor care ne-au dorit ca pe cel mai de preț proiect al lor, părinții. Aduși în lumina orbitoare…

Viața ca un proiect. Cu buget și durată necunoscute. Învățat să disec firul în patru, pentru fiecare punct cardinal câte o bucată, disec și proiectul ăsta de necuprins în proiecte mai mici, mai scurte, mai suportabile și mă împart toată ziulica în începuturi și sfârșituri. Nu prea înțeleg rostul părților din mijloc. În fiecare an, pe când vara se petrece pe ultima cărare, pentru mine începe numărătoarea. Cea inversă. De ce oare ne e mai ușor să revenim din neant către noi înșine decât să ne avântăm spre alte geometrii prescrise de alții pentru noi? E numărătoarea zilelor până la venirea acasă. Deși e distanța dintre două puncte pe…

Trei lucruri au dus la asta, aparent fără nicio legătură între ele. Venind odată singur cu mașina spre casă, am luat un călugăr firav și prăfuit de pe drum, care, contrar celor așteptate de mine, mi-a povestit molcom și trist povestea de dragoste și cauza călugăririi sale. A fost ca o împărtășire rostită într-o altă limbă, când a coborât din mașină uitasem aproape tot ce-mi povestise, dar a rămas după el un miros greu de mare și scoici. Ajuns acasă, la intrarea pe poartă, o fetiță de câțiva anișori, ținându-și mama de mână a murmurat cu o voce de înger: ”Uite, mamă, norii!” Mama a ridicat ochii spre cerul…

Dădeai impresia că ești citit de la prima vedere, de la primul gest pe care îl făceai, ușor infatuat, deseori oprindu-te teatral, cu pauze de efect, menite să inducă – și o știai prea bine, cum mi-ai destăinuit nu o dată – o jenă de a fi contrazis în cel care se întâmpla să-ți fie prin preajmă în accesele tale de personalitate. Și erau dese. Îți plăcea să pui întrebări țintind auditoriul cu privirea ta de gheață, – și aceea cultivată în frigiderele abstinenței din timpul tinereții – iar accentul tău de londonez cu vocale mlădiate de o voce gravă și ținute în gură mai mult decât plebea grăbită…

Mă auzi suspinând cu fața la zid? Picuri mari și reci se preling pe zidul scorojit de timp. De timpul celor care nu au mai avut idei, viziuni sau soluții la conjugarea lui ”a fi”. Acum e simplu, câteva forme se perindă prin împrejurul meu lichefiat. Mă surprind zâmbind cu bunăvoință de ghișeu, sprijinindu-mă de bara nichelată. Alerg relativ și încremenit, citesc afișajul cu orașe și sate, cu instrucțiuni în caz de urgență, cu urgențe în lipsa instrucțiunilor. Pe geam peisajul se tapetează neuniform și abstractul se ia de mână cu protestul la viteze ușor accelerate, apoi constante, decelerând cuminte până la următoarea oprire. Licăririle luminii aduc solourile de…

comfortably numb Cu hârtiile oficiale și traducerile în mapă, traversând semafoare inteligente spre începuturi. Alte începuturi, contextuale. Sau poate ieșite din context, dar odată asumate, fără loc de întors. Idioamele, prima spaimă și primul test. Accentul, prietenul și dușmanul de la fiecare pas. Sfaturile, cu bună intenție sau cumpărate pe noua valută, se destrăbălează în mintea mea năucită ca într-o simfonie fără dirijor, încercând sa pună stăpânire pe mascota osoasă care își îndreaptă pașii în costume prea largi spre primele interviuri. Fii natural, fii degajat, dar focusat, zâmbește – știi tu, schimonoseala aceea în care arăți ca o frânghie cu prea multe rufe pe coamă în mijlocul ploii –…