Mirodeniile deveniseră felul principal de mâncare. Mi le injectam direct la subsuori ca să nu mai simt durerea lăsată de ruperea aripilor. Înlăturam astfel și duhoarea lăsată în urmă de amintirile zborului. De-abia mai recuperam timpul memoriei în care trepidam în lumina ridicării de pe burta gândului plat.
Odată cu lăsatul înserării peste angoasa căutării fără rost, decolam îngerește dintre mine însumi înspre cel care aș fi vrut întotdeauna să fiu, ascunzându-mi aripile, cu timiditatea orgoliului nestăpânit, la marginea conștiinței încărcată de goliciunea clipei care conta.
La masă rămâneau, pe post de sfeșnice în așteptarea untdelemnului, gesturile brațelor, tatuajele privirilor celorlalți pe jugulara fricii și speranța că, odată parcurs înspre interval, îmi voi găsi respirația acordată cu următoarea repriză a performanței care să mă justifice.
Nimeream în capul mesei doar atunci când, obosit de dieta ratării, capitulam în fața amăgirii că eulogia timpului trecut, citită de capetele plecate înspre costumele negre, ar recupera zâmbetul scăpat în fântâna lucidității odată cu setea de autentic.
Nu te poți împărtăși doar cu tine însuți de față. Credința în dumirire devine portalul către încrederea în cei despre care nu ai aflat decât fragmentul. Niciodată sigiliul destinului nu se poate lua direct de pe buzele tumefiate ale celor care s-au așezat, într-un sfârșit, să plece. E o concesie, trebuie să fie o concesie, intrată pe vidul creat de ieșirea dezmățată a ne-bunelor pe gurile umede și reci ale gargouillelor pe care ți le-ai crescut singur, tumori cavernoase ale experiențelor perdante, direct pe creierul conectat la imediat.
Te întorci pe caruselul propriei ruminări, de fiecare dată, cu un stoicism înțeles pe jumătate, exact în același punct de fugă din care ți-ai dăruit tu însuți, la ieșirea din ou, un buchet palid de speranțe îmbobocite, atent învelite de context în celofanul subțire și asfixiant al datoriei.
Ți-ai pierdut apetitul pentru hrana solidă, conștientă, fără aroma subterfugiilor și senzualitățile apetisante ale erzațului. Privești crudul ca pe o inconștiență, nu crezi în materia primă mai mult decât în capriciile vremii, invocând etichetele statisticii cu nonșalanța cu care te descotorosești de negrul de sub unghii, după scormonitul prin justificările și argumentările unei zile istovitoare.
Te așezi la masă alături de tine, alături de scaun, alăturându-te listei de meniuri ca o opțiune la mic dejunul încărcat cu iluzii atent dozate, având convingerea că nu vei răzbi niciodată până la felul principal, substanța care să te hrănească spre tine însuți și să te așeze în voința clipei, ca pe un ou adus cu grijă înapoi în cuibarul devastat de șarpele nopții, pătimit de remușcări.
Aștepți impulsul – cu speranțele crescute pe marginea existenței care se dilată, pierzându-și densitatea până la apariția încețoșată a fiecărei molecule din care se constituia odată timpul – ca produs al masei critice atent direcționată de gastronomii destinelor și al vitezei încremenirii în revelație. Uiți de inutilitatea desertului, te strecori pe nevăzute în afara listelor, doar ca să respiri într-un spațiu virgin de vina alegerii, singurul Eden credibil.
Ca o amintire a ineditului, de dincolo de timpul golit de materia încă nerespirată de visul divin, apar ochii tăi, înaripați cu privirea zâmbetului albastru, cerul sub care te-ai destinat să-mi dezvelești chipul de rugină, să-mi oblojești neputința de a ceda Adevărului și să-mi amintești că niciodată hrana nu trebuie primită înainte de spălatul mâinilor.
De atunci, mirodeniile au rămas la marginea gândurilor, amintindu-ne fiecăruia că gesturile neînțelesurilor nu iartă graba spre infinit, iar hrănirea Magilor cu harul răbdării rămâne binecuvântarea ursitelor care ne mângâie drumul spre celălalt, acoperindu-ne blajin cu voalul dorului de zbor.
Am să te așez înaintea viselor ca pe o busolă a destinului, iar mâinile mele de-acum curate ca o spovedanie a dimineții, vor spăla picioarele tale înaripate cu esențele luminii, adevăratele mirodenii cu care vom gusta, spre apus, împreună, Cina Iubirii cea de Taină.
