Mirodeniile deveniseră felul principal de mâncare. Mi le injectam direct la subsuori ca să nu mai simt durerea lăsată de ruperea aripilor. Înlăturam astfel și duhoarea lăsată în urmă de amintirile zborului. De-abia mai recuperam timpul memoriei în care trepidam în lumina ridicării de pe burta gândului plat. Odată cu lăsatul înserării peste angoasa căutării fără rost, decolam îngerește dintre mine însumi înspre cel care aș fi vrut întotdeauna să fiu, ascunzându-mi aripile, cu timiditatea orgoliului nestăpânit, la marginea conștiinței încărcată de goliciunea clipei care conta. La masă rămâneau, pe post de sfeșnice în așteptarea untdelemnului, gesturile brațelor, tatuajele privirilor celorlalți pe jugulara fricii și speranța că, odată parcurs…